Egiptul Antic

      În sondajele efectuate recent de cãtre  o binecunoscută companie de televiziune americanã, Egiptul antic s-a situat în fruntea preferinţelor telespectatorilor,ca fiind cel mai popular dintr-o lungã serie de subiecte legate de explorare.

        De ce oare continuã civilizaţia anticã egipteanã sã capteze atenţia publicului?

       Una din explicaţii ar fi emoţia care învãluie actul descoperirii fizice şi intelectuale, din care se hrãneşte egiptologia ca subiect de cercetare şi pe baza cãruia s-a dezvoltat atât de spectaculos.

        Ne întoarcem în timp în anul 1798 când Napoleon Bonaparte pe atunci un general de 29 de ani al Revoluţiei Franceze a intrat în Egipt în fruntea unei armate cu, scopul final şi strategic de a asigura o rutã alternativã cãtre bogãţiile Indiei care se aflau în acea vreme sub control britanic.
   Spre deosebire însã de expediţiile militare obişnuite, de data aceasta, armata lui Napoleon a fost însoţitã de o Comisie de oameni de ştiinţã şi artişti, care a valorificat situaţia în modul cel mai profitabil cu putinţã. Membrii Comisiei au pornit la explorarea, mãsurarea, desenarea şi descrierea a tot ce întâlneau în cale.
   Capitularea Franţei a avut loc în anul 1801, când cercetãtorii au putut în sfârşit sã se întoarcã acasã. Douãzeci şi şapte de ani mai târziu, dupã revenirea meteoricã şi cãderea definitivã a lui Bonaparte, ultimele pagini ale monumentalului lor raport au ieşit de sub tipar. La Description de l'Egypte a reprezentat încununarea a 30 de ani de munca devotatã şi emoţie a aşteptãrii: planşe întregi cu desene amãnunţite, planuri detaliate şi comentarii extinse, care ilustrau acele minuni ale strãvechiului Nil.
   Odata cu expediţia lui Napoleon s-a aprins cu adevarat scânteia curiozitãţii renascentiste; apariţia lucrãrii La Description de l'Egypte nu a fãcut decât sã aprindã flacãra.
   Flacãrã ce avea sã ardã sãlbatic şi necontrolat.

  Piatra de la Rosetta

    Expediţia egipteanã a lui Napoleon avea sã scoatã la luminã multe minuni, dar nu încape nici o îndoialã cã cea mai importantã descoperire realizatã de cercetatorii francezi a fost Piatra de la Rosetta. Acest fragment dintr-o stelã mai mare s-a dovedit a fi un adict bilingv

- scris în egipteanã (atât în scriere hieroglificã cât şi demoticã) şi în greacã, emis la Memphis, la data de 27 martie 196 î.e.n. de cãtre proeţimea egipteanã în onoarea lui Ptolemeu V cu ocazia aniversãrii succesiunii acestuia. Dupã cum rezultã din fragmentele care s-au pãstrat într-o stare mai coerentã, era vorba despre una din cele mai multele stelae purtãtoare ale acestui edict spre a fi împraştiate pe tot cuprinsul ţãrii, cu toate cã cea gãsitã la Rosetta este singura care a fost gãsitã pânã acum.

  Stela (care a fost realizatã în aşezarea Sais din Deltã) a fost descoperitã chiar la nord de Rosetta (el-Rashid) la jumãtatea lui iulie 1799, în timpul lucrãrilor de apãrare de coastã (menite sã opreascã atacurile britanice) conduse de locotenentul Pierre Francois Xavier Bouchard, inginer în armata revoluţionarã aşezarea era o veche fortãreaţã cunoscutã francezilor sub numele de "Fort Julien". Nu existã nici o îndoialã cã blocul de piatrã a luat calea Rosettei ca balast pe unul din numeroasele vase care ancorau în portul pe atunci aglomerat. Lui Bouchard i-au atras imediat atenţia cele trei tipuri de scriere de pe stelã şi i-a adus la cunoştinţã faptul comandantului lui, generalul Menou. Descoperirea a fost pe datã transmisã cercetãtorilor de la Institut de l'Egypte, întrezãrindu-se posibilitatea ca inscripþiile de pe stelã sã ofere cheia vechii scrieri egiptene. Aceastã speraţã avea sã fie împlinitã în sfârşit, şi pe bunã dreptate, de un francez, Jean Francois Champollion, cu câţiva ani mai târziu. Dar, din păcate, satisfacţia posesiei avea sã le fie refuzatã descoperitorilor; piatra a fost cedatã britanicilor, odatã cu alte descoperiri arheologice importante din timpul expediţiei, conform condiţiilor Tratatului de la Alexandria din 1801, şi în cele din urmã a fost expusã în British Museum, unde, proaspãt curãţatã, ocupã un loc de onoare în Departamentul de Antichitãţi Egiptene.  

 Geniul lui Champollion

    Înainte ca francezii sã predea Piatra de la Rosetta, s-au realizat mai multe copii ale inscripþiilor, care au fost puse la dispoziţia cercetãtorilor spre a fi studiate. Primul care s-a luptat cu textele a fost orientalistul francez Baronul Antoine Isaac Szlvestre de Sacy, viitorul profesor al lui Champollion; dar, nu dupã mult timp, a ridicat mâinile spre cer a neputinţã şi i-a trimis exemplarul unui coleg suedez, Johan David Akerblad. Acesta a realizat ceva progrese în varianta în scriere demoticã, identificând principalele nume precum şi alte cuvinte. Dar, pe baza acestor corelaţii, el a tras concluzia eronatã cã scrierea demoticã este esenţialmente alfabeticã, şi din cauza acestei concepţii greşite cercetãrile au ajuns într-un punct mort.

  Cu peste un deceniu mai târziu, s-au înregistrat progrese de  însemnãtate crucialã datoritã fizicianului şi matematicianului englez Thomas Young. Acesta a reuşit sã demonstreze cã demotica nu era o scriere alfabeticã şi cã în interiorul cartuşelor (contururile ovale care încercuiau anumite semne) din versiunea hieroglificã incomplet conservatã a textului de la Rosetta erau înscrise nume regale. Printre acestea, el l-a recunoscut pe cel al lui "Ptolemeu" în acelaşi timp, un alt englez, W.J. Bankes a riscat descifrarea numelui "Cleopatra" pe un obelisc adus de la Philae de cãtre Giovanni Battista Belzoni în scopul decorãrii casei lui Bankes din Kingston Lacy, Dorset. Toate acestea au fost paşi înainte pe care Champollion i-a valorificat în mod strãlucit.

  Interesul lui Champollion pentru Egiptul antic îşi avea rãdãcinile încã din compilãria acestuia, iar hotãrârea lui de a descifra vechea scriere a fost de nezdrucinat şi bine justificatã. Un geniu în domeniul lingvisticii, pânã la vârsta de 12 ani, el descifrase tainele limbilor ebraicã şi arabã, iar anii care au urmat, a început sã studieze siriana, caldeeana, chineza, etiopiana, sanscrita, zenda, dialectul Pahlavi, Farsi, persana şi alte limbi.

  La vârsta de numai 16 ani, tânãrul precoce a emis (într-o prelegere susţinutã la Grenoble) cã limba copticã, în care începuse sã se specializeze, era ultima formã a vechii limbi hiieroglifice. Aceastã idee nu era nouã, ea fusese lansatã pentru prima oarã de Athanasius Kircher în 1636, dar graţie Pietrei de la Rosetta, Champollion a putut sã o dezvolte mai departe: pânã în 1808, el reuşise sa identifice corect 15 din semnele în demoticã ale decretului de la Rosetta împreunã cu echivalentele lor coptice.

  Descifrarea secţiunii hieroglifice a decretului e la Rosetta înainta lent, dar odatã cu numirea lui Champollion profesor de istorie şi geografie la Rozal College, Grenoble, progresele au fost inevitabile.  Champollion, respingând atât pãrerea despre scrierea simbolicã cât şi cea despre scrierea alfabeticã, emite o idee genialã, şi anume cã hieroglifele sunt fonograme, adicã semne evocând sunete. Nu imagini directe, ci simple mijloace grafice, ca în rebusuri. Astfel, un rãţoi (sa, în egipteanã) va fi desenat ori de câte ori va fi necesar sunetul sa în frazã. Explicaţia era clarã: dar mai trebuia studiatã şi doveditã. Dupã patru ani, el avea sã publice o primã încercare revoluţionarã de interpretare în Lettre a M. Dacier, lucrare audiatã de întreaga Academie des Inscriptions et Belles-lettres din Paris, fãrã a fi însã unanim aprobatã, la data de 29 septembrie 1822. Ideile lui au fost continuate în 1824 dupã o fructuoasã perioadã de studii la Turin, pe atunci singurul oraş european cu o colecţie egipteanã realmente reprezentativã, în Precis du systeme hieroglyphique; concluziile aveau sã fie prezentate în forma lor completã dupã moartea cercetãtorului, în Grammaire şi Dictionnaire, din 1836-41 şi 1841-44, publicate postum. Desigur cã mai rãmãseserã multe de rezolvat, deoarece sistemul egiptean de scriere evoluase de-a lungul unei perioade de peste 3000 de ani, şi atât scrierea cât şi limba folositã în scris suferiserã schimbãri dramatice în tot acest interval de timp; dar uşa cãtre modul de gândire al egiptenilor era acum larg deschisã şi progresele nu mai reprezentau decât o chestiune de timp. 

 Giovanni Battista Belzoni

   Succesorii cercetãtorilor frencezi erau o bandã violentã de aventurieri şi oportunişti, avangarda egiptologiei. Lumea lor era dominatã de legea pumnului, fiind condusã un timp (cel puþin din punct de vedere practic) de doi bãrbaþi: Consulul General francez, Bernadino Droveti, şi Giovanni Battista Belzoni, originar din Padova.

  Belzoni, un aşa-zis inginer hidrotehnist şi odinioarã "om de forţã" la circ, fusese convins sã viziteze Egiptul în 1815, la vârsta de 25 de ani, în compania inimoasei lui soţii irlandeze, Sarah, urmãrit de visul de a face avere vânzând Paşei un nou mecanism de ridicare a apei. Dar aceastã ambiţie avea sã se soldeze cu un eşec, nu din cauzã cã invenţia nu a funcþionat, ci pentru cã Paşa s-ar fi compromis dacã s-ar fi aflat cã face economie de forţã de muncã sau boi, douã simboluri esenţiale ale prestigiului lui. Dar în curând avea sã se iveascã o nouã posibilã sursã de venit. În timpul şederii lui la Cairo, Belzoni l-a cunoscut pe Johann Ludwig Burckhardt cu care s-a împrietenit imediat. Burckhardt a fost cel care l-a prezentat lui Henry Salt, Consulul General britanic la Cairo între 1816 şi pânã la moartea lui, în 1827.

  Acesta a reprezentat momentul cheie al egiptologiei britanice. Influenţat de Burckhardt, Salt a decis sã alcãtuiascã o colecţie de antichitãţi egiptene în vederea vânzarii lor ulterioare în Europa, şi Belzoni, cu remarcabila lui combinaţie de forţã şi inteligenţã, era exact omul de care avea nevoie ca sã aducã la îndeplinire acest plan.

  Dupã o serie de investigaţii eterogene la scarã redusã şi mai multe descoperiri în mormintele şi templele de la Theba (Luxorul de astãzi), Belzoni s-a îmbarcat în prima cãlãtorie pe Nil în sus, ajungând pânã la Abu Simbel (unde avea sã goleascã mai târziu imensul templu al lui Ramses II descoperit de Burckhardt cu câteva luni în urmã) şi mai departe, la Wadi Halfa. Pe tot traseul, el a cules piese pentru colecţia lui Salt (în special sculpturi, dar şi papirusuri), ceea ce a stârnit o mare şi nedisimulatã suspiciune din partea localnicilor. Dar nu a gâsit nici aur şi nici nu au fãcut alte descoperiri semnificative.. încã. Abia la întoarcerea sa la Luxor a început pentru Belzoni seria de descoperiri spectaculoase care îi vor aduce faima şi vor provoca, din pãcate, invidia şi mânia celui care îl angajase. 

  Succesele din Valea Regilor 

  La sfârşitul lui 1816, Belzoni a primit comandã din partea lui Salt sã înlãture partea inferioarã a unui frumos sarcofag decorat, din ceea ce astãzi ştim cã este mormântul lui Ramses III. Capacul (aflat în prezent la Fitzwilliam Museum, Cambridge), despre care Salt nu avea cunoştiinţã, era îngropat sub grãmezile de pietriş care umpleau camera funerarã. Pe acesta şi-l dorea Belzoni pentru sine. Cu curiozitatea stârnitã de aceastã descoperire, Belzoni s-a hotãrât sã înceapã sãpãturile în alt amplasament, şi aproape imediat a dat peste un nou mormânt.

   "Nu mã pot lãuda cã am facut o mare descoperire în acest mormânt", avea sã scrie mai târziu Belzoni, "deşi el conţine pe pereţi câteva figuri pictate, ciudate şi singulare". S-a dovedit a fi vorba despre locul în care era îngropat Ay, succesorul lui Tutankhamon, care ulterior a primit numãrul 23 în lista mormintelor regale thebane a lui J. Gardner. Acest  mormânt a fost complet scos la luminã abia în 1972 de cãtre egiptologul american Otto Schaden. Mormântul lui Ay avea sã fie primul din cele opt dezgropate de Belzoni în lunile care au urmat. Lista mai cuprindea: mormântul neterminat WV25, reutilizat ca loc convenabil de înmormântare de cãtre o familie particularã din timpul Dinastiei a XXII-a, şi în care Belzoni a reuşit sã pãtrundã cu ajutorul "convingãtor" al unui berbec pentru spargerea zidurilor, în perioada august-septembrie 1817; KV19,frumosul mormânt pictat al prinţului ramesid Mentuherkhepshef; mormântul KV21 din Dinastia a XVIII-a cu cele douã mumii feminine dinãuntru; şi apoi, la 10/11 octombrie 1817, mormântul lui Ramses I, KV16, în care încã se mai aflã sarcofagul acestuia şi câteva fragmente din echipamentul funerar originar. Prezenţa a douã morminte de mai micã importanţã - KV30 şi KV31 - i-a fost semnalatã cu generozitate de cãtre Belzoni contelui Belmore, care vizita în acea perioadã şantierul arheologic şi doarea sã efectueze şi el sãpãturi pe cont propriu.

 Mormântul lui Seti I

  Numãrul de descoperiri a fost impresionant pentru un timp atât de scurt; dar cea mai spectaculoasã dintre ele avea sã urmeze la data de 18 octombrie 1817.

  "Mi-am dat seama imediat dupã pictura de pe tavan şi dupã hieroglifele în basorelief, care puteau fi vãzute acolo unde nu ajungea pãmântul, cã acesta era intrearea într-un mormânt mare şi important. La capãtul coridorului am ajuns la o scarã lungã de douzeci şi trei de picioare... Din partea de jos(a acesteia) am intrat într-un alt coridor... Cu cât vedeam mai mult, cu atât îmi doream sã mai vãd...; dar în acest punct am fost nevoit sã-mi stãpânesc nerãbdarea, cãci la capãtul acestui coridor am dat peste existenţa unei gropi mari, care mi-a întrerupt înaintarea... De partea cealaltã a gropii, în faţa intrãrii, am zãrit o micã deschidere.... Dupã ce am trecut prin mica deschidere, ne-am pomenit într-o frumoasã salã... (cu) patru stâlpi... Continuându-ne drumul, am intrat într-o salã mare... pe care am numit-o Sala cu Stâlpi..."                                                   Giovanni Belzoni

  Belzoni pãtrunsese în cea mai adâncã nişã din KV17, mormântul dispãrut al faraonului Seti I, tatãl lui Ramses II (cel Mare), şi exemplu cel mai bine conservat de arhitecturã funerarã egipteanã scos vreodatã la luminã. Culorile îndrãzneţe şi strãlucitoare ale pereţilor decoraţi s-au pãstrat intacte, luciul lor originar sclipind încã în lumina făcliilor exploratorilor.

  Seti I murise cu mult timp în urmã. Aşa cum ştiu egiptologii de azi, el a împãrţit un timp mormântul cu trupul neînsufleţit al fiului sãu, Ramses II, şi cu cel al tatãlui acestuia Ramses I, transferate aici la sfârşitul Regatului Nou, pentru a fi în siguranţã. Apoi, întregul grup a fost scos în vederea reîngropãrii în mormântul lui Inhapy, cel puţin doi dintre cei trei regãsindu-se preintre mumiile din ascunzãtoarea secretã gasitã la Deir el-Bahri în 1881. Dar ceea ce au lãsat cei din antichitate era mai mult decât suficient pentru a da naştere unui imens interes şi unei emoţii nestãvilite; cãci, la intrarea într-un pasaj subteran sãpat în podeaua camerei funerare regale, se afla baza (împreunã cu câteva fragmente din capac) a minunatului sarcofag exterior antropoid al lui Seti. Sculptat dintr-un singur bloc de alabastru de culoarea mierii, descoperirea lui avea sã fie momentul de glorie al lui Belzoni.

  Sãpãturile din zona piramidelor

  Explorãrile lui Belzoni s-au întins de-a lungul şi de-a latul Egiptului şi inevitabil au cuprins şi un şantier de sãpãturi în zona faimoaselor piramide de la Gizeh. şi aici padovanul a fost urmãrit de noroc: în primãvara lui 1818, el a localizat intrarea superioarã în a doua piramidã, cea a lui Khefren, de pe latura de nord, închisã printr-o lespede batantã. Cu câteva sãptãmâni mai târziu, la 2 martie, Belzoni a reuşit sã pãtrundã chiar în camera funerarã:

  "Torţa mea, constând din câteva lumânãri de cearã lumina destul de slab încãperea; totuşi, am putut sã disting clar principalele obiecte. Evident cã mi-am întors privirea cãtre latura de vest a camerei, uitându-mã dupã sarcofag... dar am fost dezamãgit când am vãzut cã acolo nu se afla nimic... înaintând spre latura vesticã, (totuşi), am fost plãcut surprins sã constat cã acolo se gãsea un sarcofag îngropat la nivelul solului."                                              Giovanni Belzoni

  El s-a grãbit sã arunce o privire înãuntru, dar nu se vedea nici o mumie regalã. În locul acesteia zãceau câteva oase de vitã, sarcofagul fiind demult golit de comorile funerare ale regelui: înaintea lui Belzoni mai trecuserã pe acolo şi alţi exploratori, care forţaserã un alt traseu prin structura piramidei şi îşi lãsaserã acolo resturile prânzului. Pe perete, deasupra sarcofagului, era o inscripţie arabã care comemora aceastã vizitã ce avusese loc cu peste o mie de ani în urmã:

  "Meşterul Mahomed Ahmed, lapicid, le-a deschis; şi meşterul Othman a fost de faţã (la aceastã deschidere) şi Regele Alij Mohammed întâi (de la început) pânã la închidere."